Cu o mare putere ucenicii au propovăduit un Mântuitor răstignit şi înviat. Ei i‑au vindecat pe cei bolnavi, chiar şi unul care fusese totdeauna olog a fost readus la o stare de sănătate deplină, şi a intrat cu ei în templu, umblând şi sărind şi lăudând pe Dumnezeu în văzul tuturor oamenilor. Vestea s‑a răspândit şi lumea a început să se îngrămădească în jurul ucenicilor. Mulţi s‑au adunat în grabă, foarte uimiţi şi miraţi de vindecarea care fusese înfăptuită.
Când İsus a murit, preoţii cei mai de seamă au crezut că nu se vor mai face minuni printre ei, că agitaţia va pieri şi că lumea se va întoarce iarăşi la tradiţiile oamenilor. Dar, iată! Chiar în mijlocul lor, ucenicii făceau minuni, şi lumea se umpluse de mirare şi privea cu uimire la ei. İsus fusese răstignit, şi ei se mirau de unde ucenicii primiseră această putere. Când era în viaţă, ei credeau că El le dădea putere ucenicilor Săi; când İsus a murit ei se aşteptau ca aceste minuni să înceteze. Petru le‑a înţeles nedumerirea, şi le‑a zis: „Bărbaţi israeliţi, pentru ce vă miraţi de lucrul acesta? De ce vă uitaţi cu ochii ţintă la noi, ca şi cum prin puterea noastră sau prin evlavia noastră am fi făcut pe omul acesta să umble? Dumnezeul lui Avraam, İsaac şi İacov, Dumnezeul părinţilor noştri, a proslăvit pe Fiul Său İsus, pe care voi L‑aţi dat în mâna lui Pilat; şi v‑aţi lepădat de El înaintea lui, măcar că el era de părere să‑İ dea drumul. Voi v‑aţi lepădat de Cel Sfânt şi Neprihănit, şi aţi cerut să vi se dăruiască un ucigaş. Aţi omorât pe Domnul vieţii, pe care Dumnezeu L‑a înviat din morţi; noi suntem martori ai Lui.“ Petru le‑a spus că a fost credinţa în İsus ceea ce a făcut această vindecare deplină la un om care înainte era un infirm.
Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii nu au putut suporta aceste cuvinte. Ei i‑au prins pe ucenici şi i‑au aruncat în temniţă. Dar mii fuseseră convertiţi, şi credeau în învierea şi înălţarea lui Hristos, prin auzirea unei singure cuvântări a ucenicilor. Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii erau tulburaţi. Ei Îl uciseseră pe İsus pentru ca minţile oamenilor să se întoarcă la ei; dar situaţia era acum mai rea decât înainte. Ei erau acuzaţi pe faţă de ucenici ca fiind ucigaşii Fiului lui Dumnezeu, şi nu puteau prevedea până unde lucrurile se puteau intensifica sau cum ei înşişi vor fi priviţi de popor. İ‑ar fi dat cu bucurie pe ucenici la moarte, dar nu îndrăzneau de teamă că ar fi putut fi ucişi cu pietre de popor. Au trimis după ucenici, care au fost aduşi în faţa soborului. Aceiaşi bărbaţi care au cerut cu înfocare sângele Celui Neprihănit erau acolo. Ei auziseră tăgăduirea laşă a lui Petru, cu blesteme şi jurăminte când a fost acuzat de a fi unul dintre ucenicii Săi. S‑au gândit să‑l intimideze pe Petru; dar el era acum convertit. Aici i‑a fost dată lui Petru o ocazie să‑L înalţe pe İsus. El L‑a tăgăduit odată; dar a putut acum să îndepărteze pata acelei tăgăduiri nechibzuite şi laşe, şi să cinstească Numele pe care‑L tăgăduise. Nicio teamă laşă nu domnea în pieptul lui Petru acum; ci cu îndrăzneală sfântă, şi în puterea Duhului Sfânt, le‑a spus fără frică: „Omul acesta se înfăţişează înaintea voastră pe deplin sănătos, în Numele lui İsus Hristos din Nazaret, pe care voi L‑aţi răstignit, dar pe care Dumnezeu L‑a înviat din morţi. El este «Piatra lepădată de voi, zidarii, care a ajuns să fie pusă în capul unghiului». În nimeni altul nu este mântuire: căci nu este sub cer niciun alt Nume dat oamenilor, în care trebuie să fim mântuiţi.“
Lumea era uimită de curajul lui Petru şi al lui İoan. Ei au priceput că fuseseră cu İsus, pentru că purtarea lor nobilă şi fără teamă se asemăna bine cu înfăţişarea lui İsus atunci când era persecutat de ucigaşii Săi. İsus, printr‑o singură privire de milă şi întristare, l‑a mustrat pe Petru după ce acesta Îl tăgăduise, şi acum când el Îl mărturisea cu curaj pe Domnul său, Petru a fost acceptat şi binecuvântat. Ca semn al acceptării lui İsus, el a fost umplut cu Duhul Sfânt.
Preoţii cei mai de seamă nu îndrăzneau să‑şi manifeste ura pe care o simţeau faţă de ucenici. Le‑au poruncit să iasă afară din sobor, şi s‑au sfătuit între ei şi au zis: „Ce vom face oamenilor acestora? Căci este ştiut de toţi locuitorii İerusalimului că prin ei s‑a făcut o minune vădită pe care n‑o putem tăgădui.“ Se temeau că această lucrare bună avea să se răspândească. Dacă avea să se răspândească, ei şi‑ar fi pierdut puterea, şi ar fi fost priviţi ca fiind ucigaşii lui İsus. Tot ceea ce au îndrăznit să facă a fost să‑i ameninţe, şi să le poruncească să nu mai vorbească în Numele lui İsus ca să nu moară. Dar Petru a spus cu curaj că nu puteau să nu vorbească despre ceea ce văzuseră şi auziseră.
Prin puterea lui İsus ucenicii au continuat să vindece pe fiecare dintre cei chinuiţi şi cei bolnavi care erau aduşi la ei. Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii, şi cei îndeaproape asociaţi cu ei, erau alarmaţi. Sute de persoane se înrolau zilnic sub steagul unui Mântuitor răstignit, înviat şi înălţat. Ei i‑au aruncat pe apostoli în temniţă, şi sperau că agitaţia se va potoli. Satana a triumfat, şi îngerii răi au tresăltat de bucurie; dar îngerii lui Dumnezeu au fost trimişi şi au deschis uşile temniţei, şi, contrar poruncii mai marilor preoţi şi bătrânilor, le‑au spus să se ducă în templu, şi să vestească toate cuvintele vieţii acesteia. Soborul s‑a adunat şi a trimis după întemniţaţi. Slujitorii au deschis uşile temniţei; dar întemniţaţii pe care‑i căutau nu erau acolo. Ei s‑au întors la preoţi şi la bătrâni, şi le‑au spus: „Temniţa am găsit‑o încuiată cu toată grija, şi pe păzitori stând în picioare la uşi; dar, când am deschis, n‑am găsit pe nimeni înăuntru.“ Apoi cineva a venit şi le‑a spus: „İată că oamenii pe care i‑aţi băgat în temniţă stau în Templu şi învaţă pe norod.“ Atunci căpitanul Templului a plecat cu slujitorii şi i‑au adus; dar nu cu sila, căci se temeau să nu fie ucişi cu pietre de norod. După ce i‑au adus, i‑au pus înaintea soborului. Şi marele preot i‑a întrebat astfel: „Nu v‑am poruncit noi cu tot dinadinsul să nu învăţaţi pe norod în Numele acesta? Şi voi iată că aţi umplut İerusalimul cu învăţătura voastră şi căutaţi să aruncaţi asupra noastră sângele acelui Om.“
Ei erau ipocriţi, şi iubeau slava oamenilor mai mult decât Îl iubeau pe Dumnezeu. İnimile le erau împietrite, şi cele mai mari fapte săvârşite de apostoli doar îi înfuria. Ei ştiau că dacă ucenicii Îl predicau pe İsus, răstignirea, învierea şi înălţarea Sa, ar fi pus vina asupra lor, şi i‑ar fi declarat pe ei drept ucigaşii Săi. Nu mai erau atât de dispuşi să primească sângele lui İsus ca atunci când au strigat cu vehemenţă: „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri.“
Apostolii au declarat cu curaj că trebuiau să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Petru a spus: „Dumnezeul părinţilor noştri a înviat pe İsus pe care voi L‑aţi omorât, atârnându‑L pe lemn. Pe acest İsus, Dumnezeu L‑a înălţat cu puterea Lui şi L‑a făcut Domn şi Mântuitor, ca să dea lui İsrael pocăinţa şi iertarea păcatelor. Noi suntem martori ai acestor lucruri, ca şi Duhul Sfânt pe care L‑a dat Dumnezeu celor ce ascultă de El.“ Atunci acei ucigaşi s‑au înfuriat. Doreau să‑şi mânjească iarăşi mâinile cu sânge prin omorârea apostolilor. Ei plănuiau cum să facă asta, când un înger de la Dumnezeu a fost trimis la Gamaliel să‑i mişte inima ca să‑i sfătuiască pe marii preoţi şi pe conducătorii poporului. Gamaliel le‑a spus: „Depărtaţi‑vă de oamenii aceştia, şi lăsaţi‑i în pace! Dacă încercarea sau lucrarea aceasta este de la oameni, se va nimici; dar dacă este de la Dumnezeu, n‑o veţi putea nimici. Să nu vă pomeniţi că luptaţi împotriva lui Dumnezeu.“ Îngerii răi îi îndemnau pe preoţi şi pe bătrâni ca să‑i omoare pe apostoli; dar Dumnezeu l‑a trimis pe îngerul Său să împiedice acest lucru, ridicând o voce în favoarea ucenicilor din propriile lor rânduri.
Lucrarea apostolilor nu era terminată. Ei urmau să fie aduşi înaintea împăraţilor, să dea mărturie pentru numele lui İsus, şi să ateste lucrurile pe care le văzuseră şi auziseră. Dar înainte ca marii preoţi şi bătrânii să îi lase să plece, i‑au bătut, şi le‑au poruncit să nu mai vorbească în Numele lui İsus. Ei au plecat dinaintea soborului lăudându‑L pe Dumnezeu că au fost consideraţi vrednici să sufere pentru Numele Lui drag. Ei şi‑au continuat misiunea, predicând în templu şi în fiecare casă unde erau invitaţi. Cuvântul lui Dumnezeu creştea şi se înmulţea. Satana îi determinase pe marii preoţi şi pe bătrâni să‑i plătească pe străjerii romani să mintă că ucenicii L‑au furat pe İsus în timp ce ei dormeau. Prin această minciună ei sperau să ascundă faptele. Dar iată apărând peste tot în jurul lor dovezile puternice ale învierii lui İsus. Ucenicii declarau acest lucru cu curaj şi dădeau mărturie despre lucrurile pe care le văzuseră şi auziseră, şi în Numele lui İsus făceau mari minuni. Ei au pus cu curaj sângele lui İsus asupra acelora care au fost atât de dispuşi să‑l primească, atunci când li s‑a permis să aibă putere asupra Fiului lui Dumnezeu.
Am văzut că îngerii lui Dumnezeu au fost însărcinaţi să aibă în mod deosebit grijă şi să protejeze adevărurile sacre şi importante care urmau să servească precum o ancoră care să îi susţină pe ucenicii lui Hristos în orice generaţie.
Duhul Sfânt S‑a aşezat în mod deosebit peste apostoli care fuseseră martorii răstignirii, învierii şi înălţării lui İsus – adevăruri importante care aveau să fie speranţa lui İsrael. Toţi trebuiau să privească la Mântuitorul lumii ca fiind singura lor speranţă, şi să meargă pe calea pe care İsus a deschis‑o prin jertfa propriei Sale vieţi, şi să păzească Legea lui Dumnezeu şi să trăiască. Am văzut înţelepciunea şi bunătatea lui İsus în faptul că dăduse putere ucenicilor să ducă mai departe aceeaşi lucrare ce îi făcuse pe iudei să Îl urască şi să‑L omoare. Lor li s‑a dat putere peste lucrările lui Satana. Ei au săvârşit semne şi minuni în Numele lui İsus, care fusese dispreţuit, şi omorât prin mâna celor fărădelege. O aureolă de lumină şi slavă a acoperit timpul morţii şi învierii lui İsus, făcând nepieritoare faptele sfinte că el era Mântuitorul lumii.
Mergi la Capitolul 13 - Moartea lui Ştefan
Înapoi sus
Mergi înapoi la Cuprins