Satana s‑a sfătuit atunci cu îngerii lui şi au analizat ceea ce câştigaseră. Era adevărat că opriseră câteva suflete fricoase prin teama de moarte de la a îmbrăţişa adevărul; dar mulţi, chiar şi dintre cei mai fricoşi, primiseră adevărul, şi imediat frica şi teama i‑au părăsit. Şi când au fost martori la moartea fraţilor lor, şi au văzut neclintirea şi răbdarea lor, au ştiut că Dumnezeu şi îngerii îi ajutau să îndure asemenea suferinţe, şi au devenit curajoşi şi neînfricaţi. Şi când au fost chemaţi să‑şi dea propria viaţă, şi‑au păstrat credinţa cu atâta răbdare şi neclintire că i‑au făcut chiar şi pe ucigaşii lor să tremure. Satana şi îngerii lui au hotărât că era o cale prin care ar fi reuşit mai bine să distrugă suflete, şi care ar fi fost mai sigură la sfârşit. Ei au văzut că deşi îi făcuseră pe creştini să sufere, neclintirea lor şi speranţa luminoasă care‑i încuraja, i‑a făcut pe cei mai slabi să devină puternici, şi ca instrumentele de tortură şi flăcările să nu poată să‑i sperie. Ei au urmat purtarea nobilă a lui İsus când a fost în faţa ucigaşilor Săi, şi mulţi au fost convinşi de adevăr văzând neschimbarea lor şi slava lui Dumnezeu care se aşezase peste ei. Satana a hotărât că trebuia să vină într‑o formă mai blândă. El stricase învăţăturile Bibliei, şi tradiţii care aveau să distrugă milioane de oameni prindeau rădăcini adânci. El şi‑a reţinut ura, şi s‑a hotărât să nu‑şi împingă supuşii la o asemenea prigonire amară, ci să facă biserica să se lupte, nu pentru credinţa dată odată sfinţilor, ci pentru diferite tradiţii. Când a făcut biserica să primească favoruri şi onoruri lumeşti sub pretenţia falsă că îi erau de folos, ea a început să piardă favoarea lui Dumnezeu. În mod treptat biserica şi‑a pierdut puterea, când a evitat să declare adevărurile directe care îi excludeau pe amatorii de plăceri şi pe prietenii lumii.
Biserica nu mai este acel popor separat şi deosebit care era când focurile persecuţiei au fost aprinse împotriva ei. Cum s‑a înnegrit aurul? Cum s‑a schimbat aurul cel curat? Am văzut că dacă biserica şi‑ar fi păstrat întotdeauna caracterul său sfânt şi deosebit, puterea Duhului Sfânt care a fost dată ucenicilor ar fi fost cu ea. Cei bolnavi ar fi fost vindecaţi, demoni ar fi fost certaţi şi scoşi afară, şi ea ar fi fost puternică şi i‑ar fi îngrozit pe vrăşmaşii săi.
Am văzut că un grup foarte mare mărturisea numele lui Hristos, dar Dumnezeu nu îi recunoaşte ca fiind ai Săi. El nu găseşte nicio plăcere în ei. Satana părea că îşi ia un caracter religios, şi era foarte dispus ca oamenii să creadă că erau creştini. El era foarte dispus ca ei să creadă în İsus, în răstignirea şi învierea Sa. Însuşi Satana şi îngerii lui cred pe deplin toate acestea şi tremură. Dar dacă această credinţă nu îndeamnă la fapte bune, şi nu îl determină pe cel care o mărturiseşte să imite viaţa de lepădare de sine a lui Hristos, Satana nu este deranjat; pentru că ei îşi iau doar numele de creştini, în timp ce inimile lor sunt încă lumeşti, şi el poate să‑i folosească în slujba lui mai bine decât dacă ei nu ar fi făcut nicio mărturisire de credinţă. Sub numele de creştin ei îşi ascund urâţenia. Ei merg înainte cu firea lor nesfinţită şi cu patimile lor rele nesupuse. Acest lucru le dă ocazie necredincioşilor să Îi arunce în faţă lui İsus Hristos imperfecţiunile lor, să‑L dezonoreze, şi să‑i facă pe cei care au o religie curată şi neîntinată să fie aduşi la o reputaţie proastă.
Predicatorii predică lucruri liniştitoare pentru a fi pe placul adepţilor lumeşti. Aceasta este exact ceea ce doreşte Satana. Ei nu îndrăznesc să‑L predice pe İsus şi adevărurile tăioase ale Bibliei, căci dacă ar face‑o, aceşti adepţi lumeşti nu i‑ar asculta. Mulţi dintre ei sunt bogaţi şi trebuie să fie reţinuţi în biserică cu toate că ei nu sunt mai potriviţi să fie acolo decât Satana şi îngerii lui. Religia lui İsus este făcută să pară populară şi onorabilă în ochii lumii. Oamenilor li se spune că cei care mărturisesc credinţă vor fi mai stimaţi de lume. Foarte mult diferă aceste învăţături de învăţăturile lui Hristos. Învăţătura Sa şi lumea nu pot avea pace una cu alta. Cei care L‑au urmat pe El au trebuit să renunţe la lume. Aceste lucruri liniştitoare şi‑au avut originea în Satana şi îngerii lui. Ei au făcut planul şi creştinii cu numele l‑au dus la îndeplinire. İpocriţii şi păcătoşii se unesc cu biserica. Născociri plăcute sunt învăţate şi primite cu uşurinţă. Dar dacă adevărul ar fi predicat în curăţia lui, i‑ar îndepărta curând pe ipocriţi şi păcătoşi. Dar nu există nicio diferenţă între cei care mărturisesc a fi urmaşii lui Hristos şi lume. Am văzut că dacă acoperământul fals ar putea fi smuls de pe membrii bisericilor, ar fi dată pe faţă o astfel de fărădelege, josnicie şi stricăciune, încât cel mai sfios copil al lui Dumnezeu nu ar avea nicio ezitare să‑i numească pe numele lor adevărat: copii ai tatălui lor, Diavolul, pentru că ei fac lucrările lui. İsus şi întreaga oaste cerească au privit cu dezgust asupra scenei; dar Dumnezeu avea pentru biserică o solie care era sfântă şi importantă. Dacă era primită, ar fi făcut o reformă deplină în biserică, ar fi reînsufleţit mărturia vie care i‑ar fi îndepărtat pe ipocriţi şi păcătoşi, şi ar fi adus biserica iarăşi în favoarea lui Dumnezeu.
Mergi la Capitolul 22 - William Miller
Înapoi sus
Mergi înapoi la Cuprins