Bisericile nu au vrut să primească lumina soliei primului înger şi respingând lumina din cer ele au căzut din favoarea lui Dumnezeu. Ele s‑au încrezut în propria lor putere şi prin opoziţia lor faţă de prima solie s‑au pus acolo de unde nu puteau să vadă lumina soliei celui de‑al doilea înger. Dar cei iubiţi de Dumnezeu, care erau prigoniţi, au răspuns soliei „A căzut Babilonul“, şi au părăsit bisericile căzute.
Aproape de încheierea soliei celui de‑al doilea înger, am văzut o mare lumină din cer strălucind peste poporul lui Dumnezeu. Razele acestei lumini păreau strălucitoare ca soarele. Şi am auzit glasurile îngerilor strigând: „İată Mirele, ieşiţi‑İ în întâmpinare!“
Strigătul de la miezul nopţii a fost dat pentru a da putere soliei celui de‑al doilea înger. Îngeri au fost trimişi din cer pentru a‑i trezi pe sfinţii descurajaţi, şi pentru a‑i pregăti pentru marea lucrare dinaintea lor. Cei mai talentaţi oameni nu au fost primii care au primit această solie. Îngeri au fost trimişi la cei umili şi devotaţi, şi i‑a constrâns să înalţe strigătul: „İată Mirele, ieşiţi‑İ în întâmpinare!“ Aceia cărora li s‑a încredinţat strigătul s‑au grăbit şi în puterea Duhului Sfânt l‑au răspândit şi i‑au trezit pe fraţii lor descurajaţi. Acest strigăt nu a stat în înţelepciunea şi învăţătura oamenilor ci în puterea lui Dumnezeu, şi sfinţii Săi care au auzit strigătul nu au putut să i se opună. Cei mai credincioşi au primit primii această solie, şi aceia care mai înainte conduseseră în lucrare au fost ultimii în a primi şi a ajuta la amplificarea strigătului: „İată Mirele, ieşiţi‑İ în întâmpinare!“
În orice parte a ţării, a fost dată lumină asupra soliei celui de‑al doilea înger, şi strigătul a înmuiat inimile a mii de oameni. Ea a mers din oraş în oraş şi din sat în sat până când poporul aşteptător al lui Dumnezeu a fost pe deplin trezit. Mulţi nu au permis acestei solii să intre în biserici, şi o mare parte care aveau mărturia vie în ei, au părăsit bisericile căzute. O lucrare puternică a fost înfăptuită prin strigătul de la miezul nopţii. Solia a cercetat inimile şi i‑a condus pe credincioşi să caute o experienţă vie, personală. Ei au ştiut că nu se puteau lăsa unul pe celălalt.
Sfinţii au aşteptat cu nerăbdare pe Domnul lor cu post, veghere şi rugăciune aproape continuă. Chiar şi unii păcătoşi aşteptau acea vreme cu groază, în timp ce marea mulţime părea să fie întărâtată împotriva acestei solii, şi dădeau pe faţă spiritul lui Satana. Ei luau în derâdere şi îşi băteau joc, şi pretutindeni se auzea: „Nimeni nu ştie ziua şi ceasul.“ Îngeri răi au tresăltat de bucurie în jurul lor, grăbindu‑i să‑şi împietrească inimile şi să respingă orice rază de lumină din cer, astfel încât să‑i poată ţine strâns în laţul lor. Mulţi pretindeau că Îl aşteptau pe Domnul lor, dar ei nu aveau nici parte, nici sorţ în lucrul acesta. Slava lui Dumnezeu la care fuseseră martori, umilinţa şi adânca consacrare a celor aşteptători, şi greutatea covârşitoare a dovezilor, i‑a determinat să declare că au primit adevărul. Dar ei nu au fost convertiţi. Ei nu erau pregătiţi. Sfinţii simţeau pretutindeni un spirit de rugăciune solemnă şi serioasă. O solemnitate sfântă era aşezată asupra lor. Cu cel mai profund interes îngerii vegheau rezultatul, şi îi înălţau pe cei care primeau solia cerească şi îi îndepărtau de la lucrurile pământeşti pentru a obţine mari resurse din fântâna mântuirii. Poporul lui Dumnezeu a fost atunci acceptat de El. İsus a privit asupra lor cu plăcere. Chipul Său se reflecta în ei. Ei aduseseră o jertfă deplină, o consacrare completă, şi aşteptau să fie schimbaţi în nemurire. Dar ei erau sortiţi să fie din nou dezamăgiţi cu tristeţe. Timpul la care priveau, aşteptând izbăvirea, a trecut. Ei erau încă pe pământ, şi efectele blestemului niciodată nu au părut mai vizibile. Ei îşi îndreptaseră afecţiunea spre cer, şi cu anticipare plăcută, gustaseră izbăvirea nemuritoare; dar speranţele lor nu se împliniseră.
Teama care se aşezase peste mulţi oameni nu a dispărut dintr‑o dată. Ei nu au triumfat imediat asupra celor dezamăgiţi. Dar când nicio mânie vizibilă a lui Dumnezeu nu a fost simţită de ei, şi‑au revenit din frica pe care o simţiseră, şi au început să ridiculizeze, să‑şi bată joc şi să ia în râs. Poporul lui Dumnezeu a fost din nou pus la încercare şi testat. Lumea râdea, îşi bătea joc de ei şi le făcea reproşuri. Şi cei care crezuseră fără nicio îndoială că İsus va veni atunci şi îi va învia pe cei morţi, îi va preschimba pe sfinţii în viaţă şi va lua Împărăţia şi o va stăpâni pentru totdeauna, s‑au simţit la fel ca ucenicii lui Hristos: „L‑au luat pe Domnul meu, şi nu ştiu unde L‑au pus.“
Mergi la Capitolul 25 - Mişcarea adventă ilustrată
Înapoi sus
Mergi înapoi la Cuprins