CAPITOLUL 41

Moartea a doua

Satana se repede în mijlocul mulţimii şi încearcă să‑i întărâte la acţiune. Dar foc de la Dumnezeu din cer este revărsat ca ploaia peste ei, şi oamenii cei mari, cei puternici, cei nobili, cei săraci şi cei nenorociţi sunt toţi mistuiţi împreună. Am văzut că unii au fost imediat nimiciţi, în timp ce alţii au suferit mai mult. Ei au fost pedepsiţi după faptele făcute în trup. Unii au ars multe zile, şi atâta vreme cât mai era chiar doar o parte din ei nemistuită, tot simţământul durerii era acolo. Îngerul a spus: „Viermele vieţii nu va muri; focul lor nu se va stinge atâta vreme cât este cea mai mică fărâmă pentru el pe care să o devoreze.“

Dar Satana şi îngerii lui au suferit mult timp. Satana nu a purtat doar povara şi pedeapsa pentru păcatele lui, ci păcatele întregii oştiri a celor răscumpăraţi fuseseră puse asupra lui; şi el a trebuit să sufere de asemenea pentru ruinarea sufletelor pe care o provocase. Apoi am văzut că Satana şi toată oştirea celor nelegiuiţi, au fost mistuiţi de foc, şi dreptatea lui Dumnezeu a fost satisfăcută; şi toată oastea îngerească, şi toţi sfinţii răscumpăraţi, au spus cu voce tare: „Amin!“

Îngerul a spus: „Satana este rădăcina, copiii lui sunt ramurile. Ei sunt acum mistuiţi, rădăcină şi ramuri. Ei au murit de o moarte veşnică. Nu vor mai învia niciodată, şi Dumnezeu va avea un univers curat.“ M‑am uitat apoi şi am văzut focul care‑i mistuise pe cei nelegiuiţi, arzând molozul şi curăţind pământul. M‑am uitat din nou şi am văzut pământul curăţit. Nu mai exista nici un singur semn al blestemului. Suprafaţa distrusă şi denivelată a pământului arăta acum ca o câmpie netedă şi întinsă. Întregul univers al lui Dumnezeu era curat, şi marea luptă se terminase pentru totdeauna. Oriunde ne uitam, orice lucru asupra căruia ochiul se oprea, era frumos şi sfânt. Şi toată oştirea celor mântuiţi, bătrâni şi tineri, mari şi mici, şi‑au aruncat coroanele la picioarele Răscumpărătorului lor, şi s‑au prosternat în adorare înaintea Lui, şi s‑au închinat Celui care este viu în veci de veci. Noul Pământ frumos, cu toată slava lui, era moştenirea veşnică a sfinţilor. Domnia, stăpânirea şi măreţia împărăţiilor de sub întreg cerul au fost date atunci sfinţilor Celui Preaînalt care aveau să le stăpânească pentru totdeauna, în veci de veci.

Vezi Apocalipsa 20,7‑9; İsaia 66,24; Apocalipsa 20,10‑15; Maleahi 3,17.18; Maleahi 4,1; Apocalipsa 21,1; 22,3; Daniel 7,26.27

Înapoi sus
Mergi înapoi la Cuprins