CAPITOLUL 7

Trădarea lui Hristos

Am fost dusă apoi în timpul când İsus a mâncat cina de Paşte împreună cu ucenicii Săi. Satana îl amăgise pe İuda şi îl făcuse să creadă că era unul dintre adevăraţii ucenici ai lui Hristos. Dar inima lui fusese întotdeauna lumească. El văzuse minunile lui İsus, fusese cu El în lucrarea Sa şi recunoscuse prin dovezile copleşitoare că El era Mesia; dar era închis în sine şi lacom. El iubea banii. S‑a plâns cu mânie de mirul scump turnat pe İsus. Maria Îl iubea pe Domnul ei. El îi iertase păcatele care fuseseră multe, şi îl înviase din morţi pe fratele ei mult iubit, şi ea simţea că nimic nu era prea scump pentru a fi oferit lui İsus. Cu cât mirul era mai scump şi mai preţios, cu atât mai mult putea Maria să‑şi exprime recunoştinţa faţă de Mântuitorul său, dăruindu‑İ‑l. İuda, ca o scuză pentru lăcomia lui, a spus că mirul ar fi putut fi vândut iar banii daţi săracilor. Dar aceasta nu pentru că îi păsa de săraci; căci el era egoist, şi de multe ori îşi însuşea în folosul personal ceea ce era încredinţat în grija lui pentru a fi dat săracilor. İuda nu se preocupa de confortul şi nevoile lui İsus, şi pentru a‑şi scuza lăcomia, se referea deseori la cei săraci. Şi această faptă de dărnicie din partea Mariei a fost o mustrare foarte aspră faţă de înclinaţia lui spre lăcomie.

Calea era pregătită pentru ca ispita lui Satana să fie uşor primită în inima lui İuda. İudeii Îl urau pe İsus; dar mulţimi de oameni se îngrămădeau să asculte cuvintele Sale pline de înţelepciune şi să fie martori la minunile Sale. Aceasta a îndepărtat atenţia oamenilor de la preoţii cei mai de seamă şi bătrâni, pentru că lumea era mişcată de cel mai profund interes, şi Îl urma pe İsus cu ardoare, ascultând îndrumările acestui Învăţător minunat. Mulţi dintre conducătorii înalţi credeau în İsus, dar le era frică să mărturisească acest lucru, temându‑se că ar fi fost daţi afară din sinagogă. Preoţii şi bătrânii au hotărât că ceva trebuia să fie făcut pentru a îndepărta atenţia poporului de la İsus. Ei se temeau că toţi oamenii vor crede în El. Nu mai puteau să vadă nicio siguranţă pentru ei înşişi. Trebuia ori să‑şi piardă poziţia, ori să‑L omoare pe İsus. Şi după ce L‑ar fi omorât pe İsus, ar fi continuat să rămână aceia care erau monumente vii ale puterii Sale. İsus îl înviase pe Lazăr din morţi. Şi ei se temeau că dacă L‑ar fi omorât pe İsus, Lazăr ar fi dat mărturie despre marea Lui putere. Oamenii se îngrămădeau să‑l vadă pe cel ce fusese înviat din morţi şi conducătorii poporului au hotărât să‑l omoare şi pe Lazăr şi să pună capăt agitaţiei. Apoi ei aveau să întoarcă oamenii la tradiţiile şi învăţăturile omeneşti, pentru a da zecime din izmă şi din rută, şi să aibă iarăşi influenţă asupra lor. Ei s‑au înţeles să‑L prindă pe İsus când era singur; pentru că dacă ar fi încercat să‑L prindă în mijlocul mulţimii, când minţile oamenilor erau interesate de El, ar fi fost ucişi cu pietre.

İuda ştia cât de dornici erau ei să‑L prindă pe İsus, şi s‑a oferit să‑L trădeze preoţilor cei mai de seamă şi bătrânilor pentru câteva monede de argint. İubirea de bani l‑a făcut să accepte să‑L dea pe Domnul lui în mâinile celor mai înverşunaţi duşmani ai Săi. Satana lucra în mod direct prin İuda, şi în mijlocul scenei emoţionante a ultimei cine, el făcea planuri cum să‑L trădeze pe İsus. Cu tristeţe İsus le‑a spus ucenicilor Săi că toţi dintre ei vor găsi în El o pricină de poticnire în acea noapte. Dar Petru a declarat cu tărie că chiar dacă toţi vor găsi în El o pricină de poticnire, el nu o va face. İsus i‑a spus lui Petru: „Satana v‑a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar eu M‑am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credinţa ta; şi, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi.“

Apoi L‑am văzut pe İsus în grădină cu ucenicii Săi. Foarte întristat El le‑a zis să vegheze şi să se roage ca să nu cadă în ispită. İsus ştia că le va fi pusă la încercare credinţa iar speranţele lor vor fi spulberate, şi că vor avea nevoie de toată puterea pe care o puteau obţine prin veghere atentă şi rugăciune fierbinte. Cu strigăte puternice şi plângând, İsus S‑a rugat: „Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu!“ Fiul lui Dumnezeu se ruga în agonie. Picături mari de sudoare ca de sânge İ‑au apărut pe faţă şi au căzut pe pământ. Îngeri planau în aer peste acel loc fiind martori la acea scenă, însă doar unul a fost însărcinat să se ducă şi să‑L întărească pe Fiul lui Dumnezeu în agonia Sa. Îngerii din cer şi‑au aruncat la o parte coroanele şi harpele şi cu cel mai profund interes Îl priveau tăcuţi pe İsus. Nu era bucurie în cer. Ei voiau să‑L înconjoare pe Fiul lui Dumnezeu, dar îngerii care îi comandau nu le‑au dat voie, ca nu cumva, atunci când vor vedea trădarea Sa, să‑L elibereze; căci Planul fusese trasat şi trebuia îndeplinit.

După ce S‑a rugat, İsus a venit să‑şi vadă ucenicii. Ei dormeau. El nu a avut parte de mângâiere şi rugăciuni în acea oră înfricoşătoare nici cel puţin din partea ucenicilor Săi. Petru care a fost atât de zelos cu puţin timp înainte, dormea profund. İsus i‑a reamintit declaraţiile lui hotărâte şi i‑a zis: „Ce, un ceas n‑aţi putut să vegheaţi împreună cu mine?“ De trei ori Fiul lui Dumnezeu Se rugase în agonie, când a apărut İuda cu ceata lui de oameni. El s‑a apropiat de İsus, pentru a‑L saluta ca de obicei. Ceata L‑a înconjurat pe İsus; dar acolo El şi‑a arătat puterea divină când a spus: „Pe cine căutaţi?“ „Eu sunt!“ Ei s‑au dat înapoi şi au căzut la pământ. İsus le‑a pus această întrebare pentru ca să fie martorii puterii Sale şi să aibă dovada că ar fi putut să se elibereze din mâinile lor dacă ar fi vrut.

Ucenicii au început să aibă speranţă când au văzut mulţimea cu ciomege şi săbii căzând aşa de repede la pământ. Când ei s‑au ridicat şi L‑au înconjurat iarăşi pe Fiul lui Dumnezeu, Petru a scos sabia şi a tăiat unuia o ureche. İsus i‑a poruncit să‑şi bage sabia la loc şi i‑a spus: „Crezi că n‑aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi‑ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?“ Am văzut că atunci când aceste cuvinte au fost rostite, feţele îngerilor s‑au înviorat. Ei doreau atunci şi acolo să‑L înconjoare pe Comandantul lor, şi să împrăştie acea gloată înfuriată. Dar tristeţea s‑a aşezat iarăşi peste ei când İsus a adăugat: „Dar cum se vor împlini Scripturile care zic că aşa trebuie să se întâmple?“ İnimile ucenicilor s‑au umplut iarăşi de disperare şi dezamăgire amară atunci când İsus le‑a îngăduit să‑L ia.

Ucenicii s‑au temut pentru propriile lor vieţi, şi au fugit care încotro iar İsus a fost lăsat singur. O, ce triumf a fost atunci pentru Satana! Şi ce tristeţe şi mâhnire pentru îngerii lui Dumnezeu! Multe companii de îngeri sfinţi, fiecare dintre ele având în frunte câte un înger înalt care îi comanda, au fost trimise să fie martore la această scenă. Ei trebuiau să înregistreze fiecare faptă, fiecare insultă şi cruzime la care avea să fie supus Fiul lui Dumnezeu, şi să noteze fiecare spasm de durere pe care İsus avea să‑l îndure. Pentru că aceeaşi oameni vor trebui să revadă totul în caractere vii.

Vezi İoan 13,1‑30; Matei 26,17‑30; Luca 22,1‑23; Marcu 14,12‑26; İoan 12,1‑8; Marcu 14,1‑9; Matei 26,1‑13; İoan 12,42; İoan 11,47‑50; İoan 12,9‑11; Luca 11,42; Matei 23,23; 1 Timotei 6,10; Matei 26,31‑35; Luca 22,31‑34; İoan 13,36‑38; Marcu 14,27‑31; Matei 26,36‑56; Luca 22,39‑53; Marcu 14,32‑50; İoan 18,1‑12

Înapoi sus
Mergi la Capitolul 8 - Judecarea lui Hristos
Mergi înapoi la Cuprins