CAPITOLUL 8

Judecarea lui Hristos

Când îngerii au părăsit cerul, întristaţi şi‑au pus la o parte coroanele strălucitoare. Ei nu le puteau purta în timp ce Comandantul lor suferea şi urma să poarte o coroană de spini. Satana şi îngerii lui erau ocupaţi în acea sală de judecată străduindu‑se să distrugă orice sentiment uman şi de simpatie. Însăşi atmosfera era grea şi contaminată de influenţa lor. Preoţii cei mai de seamă şi bătrânii erau inspiraţi de ei să‑L maltrateze şi să‑L insulte pe İsus, în forma cea mai grea de suportat de firea omenească. Satana spera că astfel de insulte şi suferinţe vor provoca vreo nemulţumire sau cârtire din partea Fiului lui Dumnezeu; sau că El Îşi va manifesta puterea divină şi Se va elibera din mâinile acelei mulţimi, şi în felul acesta Planul de Mântuire în cele din urmă va eşua.

Petru L‑a urmat pe Domnul lui după trădarea Sa. El era îngrijorat să vadă ce se va face cu İsus. Şi când a fost acuzat că este unul dintre ucenicii Săi, el s‑a lepădat de El. Se temea pentru viaţa lui şi când a fost acuzat că este unul dintre ei, el a spus că nu‑l cunoştea pe acel Om. Ucenicii erau cunoscuţi pentru vorbirea lor curată, şi Petru, ca să‑i inducă în eroare şi să‑i convingă că el nu era unul dintre ucenicii lui Hristos, s‑a lepădat de El a treia oară cu blesteme şi jurăminte. İsus, care era la o oarecare depărtare de Petru, Şi‑a întors privirea întristată şi mustrătoare spre el. Atunci el şi‑a amintit cuvintele pe care i le spusese İsus în camera de sus, şi de asemenea afirmaţia sa categorică: „Chiar dacă toţi ar găsi în Tine o pricină de poticnire, eu niciodată nu voi găsi în Tine o pricină de poticnire.“ El se lepădase de Domnul său chiar blestemându‑se şi jurând. Dar acea privire a lui İsus l‑a înmuiat pe Petru imediat şi l‑a salvat. El a plâns cu amar şi i‑a părut rău de marele său păcat, şi s‑a întors la Dumnezeu, iar apoi a fost pregătit să‑i întărească pe fraţii săi.

Mulţimea striga după sângele lui İsus. L‑au biciuit cu cruzime, L‑au îmbrăcat cu o haină împărătească veche de purpură şi İ‑au pus pe capul Său sfânt o coroană de spini. İ‑au pus o trestie în mână şi se plecau în batjocură în faţa Lui şi Îl salutau zicând: „Plecăciune, Împăratul iudeilor!“ Apoi İ‑au luat trestia din mână şi L‑au lovit cu ea în cap, făcând ca spinii să‑İ intre în tâmple şi sângele, picurând, să‑İ curgă pe faţă şi pe barbă.

A fost greu pentru îngeri să îndure această privelişte. Ei L‑ar fi eliberat pe İsus din mâinile lor, dar îngerii care îi comandau le‑au interzis acest lucru, şi le‑au spus că un mare preţ de răscumpărare trebuia să fie plătit pentru om; dar va fi complet şi va cauza moartea celui care avea puterea morţii. İsus ştia că îngerii erau de faţă la scena umilirii Sale. Am văzut că cel mai slab înger putea să facă acea mulţime să cadă neputincioasă la pământ, şi să‑L scape pe İsus. El ştia că dacă İ‑ar fi cerut Tatălui Său, îngerii L‑ar fi eliberat imediat. Dar era necesar ca İsus să îndure multe din partea oamenilor răi, pentru a duce la îndeplinire Planul de Mântuire.

İsus a stat blând şi umil în faţa mulţimii înfuriate, în timp ce ei Îl maltratau în modul cel mai josnic. L‑au scuipat în faţă – acea faţă de care într‑o zi vor dori să se ascundă, care va da lumină cetăţii lui Dumnezeu şi va străluci mai puternic decât soarele. Dar El nu a aruncat nicio privire plină de mânie asupra celor care Îl maltratau. El Şi‑a ridicat mâna cu blândeţe şi S‑a şters. İ‑au acoperit capul cu o haină veche, L‑au legat la ochi iar apoi Îl loveau peste faţă şi strigau: „Proroceşte, cine Te‑a lovit?“ Era agitaţie printre îngeri. Ei L‑ar fi scăpat imediat; dar îngerul care‑i comanda i‑a reţinut.

Ucenicii prinseseră curaj să intre unde era İsus, şi să asiste la judecarea Lui. Ei se aşteptau ca El să‑Şi arate puterea divină şi să Se elibereze din mâinile duşmanilor Săi şi să‑i pedepsească pentru cruzimea arătată faţă de El. Speranţele lor creşteau şi se năruiau în funcţie de desfăşurarea evenimentelor. Uneori se îndoiau, şi se temeau că fuseseră înşelaţi. Dar vocea auzită pe muntele schimbării la faţă şi slava la care fuseseră martori acolo, i‑au întărit în convingerea că El era Fiul lui Dumnezeu. Şi‑au readus aminte scenele emoţionante la care fuseseră martori, minunile pe care Îl văzuseră pe İsus făcându‑le când i‑a vindecat pe cei bolnavi, le‑a deschis ochii celor orbi, le‑a desfundat urechile celor surzi, a mustrat şi scos afară demoni, i‑a readus pe cei morţi la viaţă, până acolo că a mustrat chiar şi vântul şi el İ s‑a supus. Ei nu puteau să creadă că El va muri. Sperau că totuşi Se va scula cu putere şi cu vocea Sa poruncitoare va risipi mulţimea însetată de sânge, aşa cum făcuse atunci când a intrat în templu şi i‑a scos afară pe cei care făcuseră din casa lui Dumnezeu un loc de negustorie, şi când ei au fugit dinaintea Lui ca şi când îi urmărea o companie de ostaşi înarmaţi. Ucenicii sperau că İsus Îşi va manifesta puterea, şi îi va convinge pe toţi că El era Împăratul lui İsrael.

İuda a fost cuprins de remuşcare amară şi ruşine pentru fapta sa neloială de a‑L trăda pe İsus. Şi când a văzut insultele pe care İsus le suferea, a fost copleşit. Îl iubise pe İsus, dar şi mai mult iubea banii. El nu crezuse că İsus Se va lăsa prins de gloata condusă de el. Se gândea că İsus va face vreo minune şi se va elibera din mâna lor. Dar când a văzut mulţimea înfuriată în sala de judecată, însetând după sângele Lui, şi‑a simţit profund vinovăţia. Şi în timp ce mulţi Îl acuzau în mod vehement pe İsus, İuda s‑a avântat prin mulţime, mărturisind că păcătuise trădând sânge nevinovat. Le‑a oferit banii înapoi şi i‑a rugat să‑İ dea drumul lui İsus, declarând că era pe deplin nevinovat. Supărarea şi confuzia i‑a amuţit pentru scurt timp pe preoţi. Ei nu doreau ca lumea să ştie că îl angajaseră pe unul dintre ucenicii declaraţi ai lui İsus să‑L trădeze şi să‑L dea în mâinile lor. Voiau să ascundă faptul că Îl urmăriseră pe İsus ca pe un hoţ şi că Îl prinseseră în secret. Dar mărturisirea lui İuda, înfăţişarea sa abătută şi vinovată, i‑a dat pe faţă pe preoţi înaintea mulţimii, arătând că ura era ceea ce îi determinase să‑L prindă pe İsus. Când İuda a declarat cu voce tare că İsus era nevinovat, preoţii au răspuns: „Ce ne pasă nouă? Treaba ta.“ Ei Îl aveau pe İsus în puterea lor şi erau hotărâţi să nu‑L scape. İuda, copleşit de durere, a aruncat banii pe care acum îi dispreţuia la picioarele celor care‑l angajaseră, şi chinuit sufleteşte şi îngrozit de crima lui, s‑a dus şi s‑a spânzurat.

İsus avea mulţi simpatizanţi în acea mulţime, şi faptul că nu răspundea nimic la multele întrebări care İ se puneau a uimit mulţimea. La toate insultele şi la batjocură nici cel puţin o încruntătură, nici o expresie de nelinişte nu erau pe faţa Lui. Era demn şi stăpân pe Sine. Înfăţişarea Sa era perfectă şi nobilă. Cei de faţă se uitau la El cu uimire. Ei au comparat înfăţişarea Sa perfectă, purtarea Sa fermă şi demnă cu a acelora care erau la judecată împotriva Lui şi şi‑au spus unii altora că El părea un rege căruia i se încredinţează un regat mai mult decât oricare dintre conducătorii poporului. Nu avea nicio trăsătură că ar fi fost un criminal. Ochii Săi erau blânzi, clari şi fără teamă, iar fruntea Sa era lată şi înaltă. Fiecare trăsătură a feţei Sale era puternic marcată de bunăvoinţă şi principii nobile. Răbdarea şi abţinerea Sa erau atât de diferite de ale oamenilor încât mulţi tremurau. Chiar şi İrod şi Pilat au fost foarte tulburaţi de purtarea Lui nobilă şi divină.

Pilat a fost de la început convins că İsus nu era un om obişnuit, ci un om cu un caracter deosebit. El credea că era pe deplin nevinovat. Îngerii care erau martori la întreaga scenă au observat convingerea lui Pilat, şi au remarcat simpatia şi compasiunea lui pentru İsus. Şi pentru a‑l salva de la implicarea în fapta îngrozitoare de a‑L da pe İsus să fie răstignit, un înger a fost trimis la soţia lui Pilat care a informat‑o printr‑un vis că Cel în a cărui judecată era implicat Pilat, era Fiul lui Dumnezeu, şi că El era o victimă nevinovată. Ea a trimis imediat să‑i spună lui Pilat că suferise mult în vis din pricina lui İsus, şi l‑a avertizat să nu aibă nimic de a face cu acel Om sfânt. Solul care ducea scrisoarea şi‑a făcut loc cu grabă prin mulţime şi i‑a înmânat‑o lui Pilat. Când a citit‑o, acesta s‑a cutremurat şi s‑a făcut palid. El s‑a hotărât imediat să nu aibă nimic de a face cu această situaţie, şi că dacă ei voiau să aibă sângele lui İsus, el nu‑şi va oferi influenţa sa pentru aceasta, ci se va strădui să‑L elibereze.

Când Pilat a auzit că İrod era în İerusalim, s‑a bucurat şi a sperat să scape din această situaţie neplăcută, şi să nu aibă nimic de a face cu condamnarea lui İsus. El L‑a trimis împreună cu cei care‑L acuzau la İrod. İrod era împietrit. Faptul că îl omorâse pe İoan lăsase o pată pe conştiinţa lui de care nu se putea elibera, şi când a auzit de İsus şi de minunile făcute de El a crezut că era İoan care înviase din morţi. S‑a înspăimântat şi a tremurat pentru că avea o conştiinţă vinovată. İsus a fost dat în mâinile lui İrod de către Pilat. İrod a considerat acest act ca o recunoaştere din partea lui Pilat a puterii, autorităţii şi competenţei sale de a judeca. Ei fuseseră în trecut duşmani, dar atunci au devenit prieteni. İrod s‑a bucurat să‑L vadă pe İsus, pentru că se aştepta ca El să facă vreo mare minune pentru satisfacţia sa. Însă lucrarea lui İsus nu era să‑i satisfacă lui curiozitatea. Puterea Sa divină şi făcătoare de minuni trebuia să fie exercitată pentru salvarea altora şi nu în propriul Său folos.

İsus nu a răspuns nimic la multele întrebări pe care İ le‑a pus İrod; nici nu le‑a acordat atenţie duşmanilor Săi care‑L acuzau în mod vehement. İrod s‑a înfuriat fiindcă İsus nu părea că se teme de puterea lui, şi împreună cu soldaţii lui au râs, şi‑au bătut joc şi L‑au maltratat pe Fiul lui Dumnezeu. İrod a fost uimit de înfăţişarea nobilă şi divină a lui İsus când a fost maltratat în mod ruşinos, şi temându‑se să‑L condamne, L‑a trimis înapoi la Pilat.

Satana şi îngerii lui îl ispiteau pe Pilat şi încercau să‑l conducă la propria sa ruină. Ei i‑au sugerat că dacă nu lua parte la condamnarea lui İsus, aveau s‑o facă alţii. Mulţimea era însetată după sângele Său, şi dacă el nu‑L dădea pe İsus să fie răstignit, avea să‑şi piardă puterea şi onoarea lumească, şi să fie denunţat ca unul care credea în impostor, aşa cum Îl numeau ei pe İsus. Pilat, de teamă că‑şi va pierde puterea şi autoritatea, şi‑a dat consimţământul pentru moartea lui İsus. Şi cu toate că el a pus sângele lui İsus asupra celor care‑L acuzau, şi mulţimea a acceptat strigând „Sângele Lui să fie asupra noastră şi asupra copiilor noştri“, totuşi Pilat nu a fost nevinovat; el a fost vinovat de sângele lui Hristos. Din cauza propriului său interes egoist, şi din dragoste pentru onoare din partea marilor oameni ai lumii, el a dat la moarte un Om nevinovat. Dacă Pilat şi‑ar fi urmat convingerea, atunci nu ar fi avut nimic de a face cu condamnarea lui İsus.

Judecarea şi condamnarea lui İsus au impresionat mintea multora, impresii care urmau să apară după învierea Sa. Şi mulţi aveau să fie adăugaţi la biserică, a căror experienţă şi convingere au început în timpul judecării lui İsus.

Furia lui Satana a fost mare când a văzut că toată cruzimea la care i‑a condus pe preoţii cei mai de seamă să o arate faţă de İsus, nu a produs nici cel mai mic murmur din partea Lui. Am văzut că deşi İsus a luat asupra Sa natura umană, o putere şi tărie divină L‑a susţinut, şi El nu S‑a depărtat câtuşi de puţin de voia Tatălui.

Vezi Matei 26,57 ‑ 27,31; Luca 22,54 ‑ 23,25; Marcu 14,53 ‑ 15,20; İoan 18,12 ‑ 19,16

Înapoi sus
Mergi la Capitolul 9 - Răstignirea lui Hristos
Mergi înapoi la Cuprins